Curiozitati pentru copii
joi, 14 aprilie 2011
Cred că cei mai mulţi dintre voi
aţi auzit vorbindu-se de anumite
organe ale corpului uman,
considerate, uneori, cele mai
importante: inimă, plămâni, rinichi,
creier, ochi, mâini, picioare, cap ...
Ei bine, acestea sunt o parte
dintre organe, dar toate sunt la fel
de importante.
Dumnezeu a creat omul cu tot
ceea ce are nevoie, nimic în plus,
nimic în minus.
Despre cel mai mare organ al
corpului uman aţi auzit? Ştiţi care
este acesta? Cred că vă gândiţi
acum la denumiri complicate, la
ceva imens, dar care nu ştiţi unde
se ascunde.
Dacă este cel mai mare, unde
poate sta?
Cel mai mare organ este PIELEA.
Ce ştiţi despre piele? Ce funcţii
îndeplineşte? Ce culoare are? Cât
de caldă sau de rece este?
Nucul
Adus din
Persia de
romani, nucul
este un arbore foios, întâlnit
destul de rar în păduri,
amestecat printre alţi copaci, dar
cultivat în livezi, vii, grădini, curţi şi
pe marginea drumurilor de câmpie.
Preferă viaţa singuratică şi are nevoie
de multă lumină.
Cu o viaţă lungă, de 300-400
de ani, nucul trăieşte şi se
dezvoltă bine pe un pământ umed
permanent, în care apa se găseşte
uşor, la o adâncime de 4-6 m.
Răspândit în Europa de SudEst, Asia de Est, Himalaya şi
China, nucul creşte bine în zonele de
câmpie, până la 500 m altitudine şi
produce cantităţi mari de fructeTempe ratura anua lă ag reat ă este de
9 -10
0
C, în t imp ce ia r na poate supor ta
ger ur i de minus 30
0
C.
Rădăcina puternică, adânc înfi ptă în
pământ, prezintă ramifi caţii laterale lungi
de până la 14 m.
Tulpina este dreaptă, acoperită cu
o scoarţă netedă, argintiu-cenuşie şi
poate ajunge până la 30 m
înălţime.
Coroana bogată, cu
ramifi caţii puternice,
frunzele ovale, cu margini
netede, de un verde-închis,
creează toată măreţia şi
fastul copacului, preţuit pentru
calităţile sale ornamentale şi
umbra lui deasă.
Florile, mai puţin atrăgătoare,
se prezintă sub forma unor
ciucuri verzui-maronii, ce apar la
sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai.
Fructele globuloase, mari, prezintă un
înveliş cărnos, verde, care la maturitate
crapă şi se desprinde, scoţând la iveală
nuca, aşa cum e cunoscută de toţi.
Învelişul lemnos, brăzdat neregulat,
adăposteşte în interior o sămânţă mare,
miezul atât de căutat. Acest miez conţine
foarte puţină apă, dar o cantitate
foar te mare de gr ăsimi.
Bogat în vi t amine (A ,
B1, B2, C, f ie r, calciu
etc.), miezul de nucă
poate fi consumat ca
atare sau poate fi folosit
la prepararea prăjiturilor şi
mâncărurilor. Din miez se extrage
un ulei care poate fi folosit ca aliment, darşi la fabricarea săpunurilor, a uleiurilor pentru
îngrijirea părului şi pielii şi contra arsurilor solare.
Nucul face pentru prima dată rod la vârsta de
10 ani. Într-un an, poate produce între 100 şi
300 kg de nuci.
Lemnul de nuc este foarte rezistent şi
foarte fi n, fi ind folosit la fabricarea mobilei,
instrumentelor muzicale, cutiilor de radio,
ceasurilor de perete, parchetului, jucăriilor.
Pentru mobila fi nă, este căutat lemnul de
rădăcină, care dă, prin lustruire, cele mai
frumoase forme.
Frunzele nucului şi cojile verzi ale nucii sunt
folosite la vopsirea lânii şi a fi brelor naturale. În
combinaţie cu alte substanţe, „soluţia” de nuc
poate colora în bej, cafeniu, maro-roşcat, maro-
închis, verde-măsliniu, verde-închis sau negru.
Ştiaţi că. . .
… unicul soi de nuc din lume, ale cărui fructe au exact forma
unei inimi, creşte în Japonia?
… cele mai interesante şi mai productive soiuri de nuci din lume
cresc în munţii Vahş din Rusia? Aici s-au găsit peste o mie de soiuri
de nuci ale căror fructe cresc în ciorchine. Unii ciorchini au câte 15-
20 de nuci, iar o nucă poate atinge chiar 25 g.
… cel mai bătrân nuc din lume se afl ă în China? O inscripţie amplasată
sub copac menţionează: „Acest nuc a fost plantat în timpul Dinastiei Shang
(1600-1066 î.Hr.)”. Copacul are 25,4 m înălţime, o grosime de 15,7 m şi
umbreşte cu coroana sa o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi.
Persia de
romani, nucul
este un arbore foios, întâlnit
destul de rar în păduri,
amestecat printre alţi copaci, dar
cultivat în livezi, vii, grădini, curţi şi
pe marginea drumurilor de câmpie.
Preferă viaţa singuratică şi are nevoie
de multă lumină.
Cu o viaţă lungă, de 300-400
de ani, nucul trăieşte şi se
dezvoltă bine pe un pământ umed
permanent, în care apa se găseşte
uşor, la o adâncime de 4-6 m.
Răspândit în Europa de SudEst, Asia de Est, Himalaya şi
China, nucul creşte bine în zonele de
câmpie, până la 500 m altitudine şi
produce cantităţi mari de fructeTempe ratura anua lă ag reat ă este de
9 -10
0
C, în t imp ce ia r na poate supor ta
ger ur i de minus 30
0
C.
Rădăcina puternică, adânc înfi ptă în
pământ, prezintă ramifi caţii laterale lungi
de până la 14 m.
Tulpina este dreaptă, acoperită cu
o scoarţă netedă, argintiu-cenuşie şi
poate ajunge până la 30 m
înălţime.
Coroana bogată, cu
ramifi caţii puternice,
frunzele ovale, cu margini
netede, de un verde-închis,
creează toată măreţia şi
fastul copacului, preţuit pentru
calităţile sale ornamentale şi
umbra lui deasă.
Florile, mai puţin atrăgătoare,
se prezintă sub forma unor
ciucuri verzui-maronii, ce apar la
sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai.
Fructele globuloase, mari, prezintă un
înveliş cărnos, verde, care la maturitate
crapă şi se desprinde, scoţând la iveală
nuca, aşa cum e cunoscută de toţi.
Învelişul lemnos, brăzdat neregulat,
adăposteşte în interior o sămânţă mare,
miezul atât de căutat. Acest miez conţine
foarte puţină apă, dar o cantitate
foar te mare de gr ăsimi.
Bogat în vi t amine (A ,
B1, B2, C, f ie r, calciu
etc.), miezul de nucă
poate fi consumat ca
atare sau poate fi folosit
la prepararea prăjiturilor şi
mâncărurilor. Din miez se extrage
un ulei care poate fi folosit ca aliment, darşi la fabricarea săpunurilor, a uleiurilor pentru
îngrijirea părului şi pielii şi contra arsurilor solare.
Nucul face pentru prima dată rod la vârsta de
10 ani. Într-un an, poate produce între 100 şi
300 kg de nuci.
Lemnul de nuc este foarte rezistent şi
foarte fi n, fi ind folosit la fabricarea mobilei,
instrumentelor muzicale, cutiilor de radio,
ceasurilor de perete, parchetului, jucăriilor.
Pentru mobila fi nă, este căutat lemnul de
rădăcină, care dă, prin lustruire, cele mai
frumoase forme.
Frunzele nucului şi cojile verzi ale nucii sunt
folosite la vopsirea lânii şi a fi brelor naturale. În
combinaţie cu alte substanţe, „soluţia” de nuc
poate colora în bej, cafeniu, maro-roşcat, maro-
închis, verde-măsliniu, verde-închis sau negru.
Ştiaţi că. . .
… unicul soi de nuc din lume, ale cărui fructe au exact forma
unei inimi, creşte în Japonia?
… cele mai interesante şi mai productive soiuri de nuci din lume
cresc în munţii Vahş din Rusia? Aici s-au găsit peste o mie de soiuri
de nuci ale căror fructe cresc în ciorchine. Unii ciorchini au câte 15-
20 de nuci, iar o nucă poate atinge chiar 25 g.
… cel mai bătrân nuc din lume se afl ă în China? O inscripţie amplasată
sub copac menţionează: „Acest nuc a fost plantat în timpul Dinastiei Shang
(1600-1066 î.Hr.)”. Copacul are 25,4 m înălţime, o grosime de 15,7 m şi
umbreşte cu coroana sa o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi.
Ursul brun
– Hei, Lupă! Ce faci aici? Noi te
aşteptam la locul de joacă!
– Salut, prieteni, citesc. Mi-am propus
să ajung la voi, dar ceea ce citesc
mi se pare atât de interesant, încât
nici nu mi-am dat seama cum a
trecut timpul.
– Da’, ce citeşti aşa interesant?
întrebă curios Dani.
– Hai, staţi să vă spun dacă tot
aţi venit până aici.
– Dar ne şi jucăm după aceea,
da?
– Sigur.
– Mă zoc si eu, nu?
– Numai dacă eşti cuminte cât timp ne
povesteşte Lupă.
– Ei, bine, eu citesc despre ursul
brun, ursul care trăieşte la noi în ţară,
în munţii Carpaţi.
– Da, Buni jice că ulsu nu e bun …
– Of, n-ai înţeles! Lupă a zis brun, adică
de culoare maro, se repezi să-i explice
Dani.
– Da, ulsul meu e malo, uite!
– Gata, acum ascultă!
– Ursul brun, aşa cum vă spuneam, trăieşte la noi în ţară şi este unul
dintre cele mai mari animale. Are un corp
lung de peste doi metri şi jumătate, iar coada
de numai cinci centimetri – practic, nici nu
se vede. Greutatea poate ajunge la 450
kg, aproape o jumătate de tonă. Mare,
nu?
Dar să vedeţi capul ursului! Pare turtit,
dacă-l priveşti din faţă, cu urechi mici, dar
vizibile, cu vârfurile uşor rotunjite.
Picioarele lui … o, picioarele sunt
viguroase, groase, iar cele cinci degete
ale fi ecărui picior sunt prevăzute cu unghii
deosebit de puternice, lungi şi curbate, care
nu se retrag în tecile lor.
Are o blană foarte deasă, alcătuită
din două rânduri de peri, puful şi
spicul. Culoarea de bază este
brun-cafenie, cu multe
variaţii de nuanţe, de
la roşcat-scorţişoară
până la brun-închis,
aproape negru. Unele
exemplare au pete
albe la baza gâtului,
un adevărat guler.
Botul ursului este
mic, dar puternic, cu
maxilare prevăzute
cu dentiţie omnivoră
(adică mănâncă şi
carne, şi vegetale),
nu de carnivor, cum
s-ar crede. De fapt, mai ales urşii
bătrâni, se hrănesc cu carne, ceilalţi se
mulţumesc cu fructe de pădure şi de livadă,
seminţe din pădure, ierburi, rădăcini şi tulpini
subterane suculente, larve, râme, insecte,
broscuţe, peşti şi, adesea, poţi întâlni urşi în zmeuriş, iar pentru miere sunt în stare
să se lase înţepaţi de toate albinele.
Nu pleacă de la stup până nu termină
toată mierea.
Ursul fuge de om şi nu-l atacă decât
când e rănit sau când e înfruntat, când
este deranjat de la pradă sau când
ursoaica îşi simte puii în pericol.
Atunci ... se ridică în două labe
şi-şi aşteaptă duşmanul la o trântă voinicească.Dacă-l caracterizează ceva, atunci
aceea este răbdarea, judecata.
Vreau să spun că pe toate le face cu chibzuială.Aşteaptă cu răbdare într-un post
sigur de observaţie şi nu se repededecât la oaia sau la vita care a rămas
în urmă sau care se îndepărtează
de cărare. Apoi o sperie şi-o aleargă
bine, până ce aceasta cade ostenită
în labele lui. Nu este lacom, nu
mănâncă niciodată mai mult decât îi
trebuie.
Ursul ia oaia în gură sau la
subsuoară şi o duce într-un loc sigur
unde se ospătează.
Cum dă gerul, îşi ascunde nasul
în blană şi hibernează, adică
dormitează leneş până dă primăvaraTot atunci, se mai pregăteşte într- un
fel. La sfârşitul toamnei, la capătul
tubului digestiv se formează,
din resturi vegetale, un fel de
dop, care menţine un echilibru în
metabolismul animalului în timpul iernii.
Belşugul de grăsime adunat sub piele
până la sfârşitul toamnei este un depozit
care îl ajută să îndure lipsa hranei.
Dacă iarna este mai blândă,
ursul mai iese din bârlog, dar
se întoarce repede.
Ursul
matur nu mai
poate fi îmblânzit
şi nici dresat,
adică nu poate
fi silit să facă ce
vrea omul. Prin
fi rea lui e curajos
sau cel puţin
nepăsător în faţa
primejdiei.
Masculii
trăiesc
singuratici,
iar femelele îşi
păstrează puii lângă ele timp
de doi ani.
Puii au capul mare, trupul scurt
şi gros şi-şi duc viaţa numai într-o joacă,fi ind păziţi cu mare grijă de ursoaică. Ea
nu-i pierde din ochi nicio clipă, până ce
nu socoteşte că a venit vremea când
se pot bizui pe puterea lor. Ursuleţii
se joacă întocmai ca nişte copii.
Un ursuleţ de abia 500 de grame,
un boţ de blană care creşte rapid în
greutate, prin septembrie, la nouă luni,
se face de 7 până la 10 kg. Puiuţii sunt
lipsiţi de vedere vreo 4-5 săptămâni, dar
sunt foarte bine protejaţi de adăpostul
bine ascuns, pregătit cu grijă de ursoaică
şi astfel aceasta se dovedeşte o foarte
bună mămică. Puii cresc repede ... şi vă
spuneam că după doi ani de educaţie
pe lângă mama ursoaică sunt
absolvenţi ai şcolii urseşti şi lăsaţi
liberi. Nici n-ar avea de ce să
dureze mai mult perioada de
educaţie, pentru că durata
de viaţă a unui urs
este de 20, poate
25 de ani.
– Mulţumim,
Lupă, chiar nu
ştiam multe
lucruri despre
urs.
– Mă bucur ca vi s-au părut
interesante informaţiile mele, dar acum,
hai la joacă.
aşteptam la locul de joacă!
– Salut, prieteni, citesc. Mi-am propus
să ajung la voi, dar ceea ce citesc
mi se pare atât de interesant, încât
nici nu mi-am dat seama cum a
trecut timpul.
– Da’, ce citeşti aşa interesant?
întrebă curios Dani.
– Hai, staţi să vă spun dacă tot
aţi venit până aici.
– Dar ne şi jucăm după aceea,
da?
– Sigur.
– Mă zoc si eu, nu?
– Numai dacă eşti cuminte cât timp ne
povesteşte Lupă.
– Ei, bine, eu citesc despre ursul
brun, ursul care trăieşte la noi în ţară,
în munţii Carpaţi.
– Da, Buni jice că ulsu nu e bun …
– Of, n-ai înţeles! Lupă a zis brun, adică
de culoare maro, se repezi să-i explice
Dani.
– Da, ulsul meu e malo, uite!
– Gata, acum ascultă!
– Ursul brun, aşa cum vă spuneam, trăieşte la noi în ţară şi este unul
dintre cele mai mari animale. Are un corp
lung de peste doi metri şi jumătate, iar coada
de numai cinci centimetri – practic, nici nu
se vede. Greutatea poate ajunge la 450
kg, aproape o jumătate de tonă. Mare,
nu?
Dar să vedeţi capul ursului! Pare turtit,
dacă-l priveşti din faţă, cu urechi mici, dar
vizibile, cu vârfurile uşor rotunjite.
Picioarele lui … o, picioarele sunt
viguroase, groase, iar cele cinci degete
ale fi ecărui picior sunt prevăzute cu unghii
deosebit de puternice, lungi şi curbate, care
nu se retrag în tecile lor.
Are o blană foarte deasă, alcătuită
din două rânduri de peri, puful şi
spicul. Culoarea de bază este
brun-cafenie, cu multe
variaţii de nuanţe, de
la roşcat-scorţişoară
până la brun-închis,
aproape negru. Unele
exemplare au pete
albe la baza gâtului,
un adevărat guler.
Botul ursului este
mic, dar puternic, cu
maxilare prevăzute
cu dentiţie omnivoră
(adică mănâncă şi
carne, şi vegetale),
nu de carnivor, cum
s-ar crede. De fapt, mai ales urşii
bătrâni, se hrănesc cu carne, ceilalţi se
mulţumesc cu fructe de pădure şi de livadă,
seminţe din pădure, ierburi, rădăcini şi tulpini
subterane suculente, larve, râme, insecte,
broscuţe, peşti şi, adesea, poţi întâlni urşi în zmeuriş, iar pentru miere sunt în stare
să se lase înţepaţi de toate albinele.
Nu pleacă de la stup până nu termină
toată mierea.
Ursul fuge de om şi nu-l atacă decât
când e rănit sau când e înfruntat, când
este deranjat de la pradă sau când
ursoaica îşi simte puii în pericol.
Atunci ... se ridică în două labe
şi-şi aşteaptă duşmanul la o trântă voinicească.Dacă-l caracterizează ceva, atunci
aceea este răbdarea, judecata.
Vreau să spun că pe toate le face cu chibzuială.Aşteaptă cu răbdare într-un post
sigur de observaţie şi nu se repededecât la oaia sau la vita care a rămas
în urmă sau care se îndepărtează
de cărare. Apoi o sperie şi-o aleargă
bine, până ce aceasta cade ostenită
în labele lui. Nu este lacom, nu
mănâncă niciodată mai mult decât îi
trebuie.
Ursul ia oaia în gură sau la
subsuoară şi o duce într-un loc sigur
unde se ospătează.
Cum dă gerul, îşi ascunde nasul
în blană şi hibernează, adică
dormitează leneş până dă primăvaraTot atunci, se mai pregăteşte într- un
fel. La sfârşitul toamnei, la capătul
tubului digestiv se formează,
din resturi vegetale, un fel de
dop, care menţine un echilibru în
metabolismul animalului în timpul iernii.
Belşugul de grăsime adunat sub piele
până la sfârşitul toamnei este un depozit
care îl ajută să îndure lipsa hranei.
Dacă iarna este mai blândă,
ursul mai iese din bârlog, dar
se întoarce repede.
Ursul
matur nu mai
poate fi îmblânzit
şi nici dresat,
adică nu poate
fi silit să facă ce
vrea omul. Prin
fi rea lui e curajos
sau cel puţin
nepăsător în faţa
primejdiei.
Masculii
trăiesc
singuratici,
iar femelele îşi
păstrează puii lângă ele timp
de doi ani.
Puii au capul mare, trupul scurt
şi gros şi-şi duc viaţa numai într-o joacă,fi ind păziţi cu mare grijă de ursoaică. Ea
nu-i pierde din ochi nicio clipă, până ce
nu socoteşte că a venit vremea când
se pot bizui pe puterea lor. Ursuleţii
se joacă întocmai ca nişte copii.
Un ursuleţ de abia 500 de grame,
un boţ de blană care creşte rapid în
greutate, prin septembrie, la nouă luni,
se face de 7 până la 10 kg. Puiuţii sunt
lipsiţi de vedere vreo 4-5 săptămâni, dar
sunt foarte bine protejaţi de adăpostul
bine ascuns, pregătit cu grijă de ursoaică
şi astfel aceasta se dovedeşte o foarte
bună mămică. Puii cresc repede ... şi vă
spuneam că după doi ani de educaţie
pe lângă mama ursoaică sunt
absolvenţi ai şcolii urseşti şi lăsaţi
liberi. Nici n-ar avea de ce să
dureze mai mult perioada de
educaţie, pentru că durata
de viaţă a unui urs
este de 20, poate
25 de ani.
– Mulţumim,
Lupă, chiar nu
ştiam multe
lucruri despre
urs.
– Mă bucur ca vi s-au părut
interesante informaţiile mele, dar acum,
hai la joacă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)