Cred că cei mai mulţi dintre voi
aţi auzit vorbindu-se de anumite
organe ale corpului uman,
considerate, uneori, cele mai
importante: inimă, plămâni, rinichi,
creier, ochi, mâini, picioare, cap ...
Ei bine, acestea sunt o parte
dintre organe, dar toate sunt la fel
de importante.
Dumnezeu a creat omul cu tot
ceea ce are nevoie, nimic în plus,
nimic în minus.
Despre cel mai mare organ al
corpului uman aţi auzit? Ştiţi care
este acesta? Cred că vă gândiţi
acum la denumiri complicate, la
ceva imens, dar care nu ştiţi unde
se ascunde.
Dacă este cel mai mare, unde
poate sta?
Cel mai mare organ este PIELEA.
Ce ştiţi despre piele? Ce funcţii
îndeplineşte? Ce culoare are? Cât
de caldă sau de rece este?

Nucul

Adus din 
Persia de 
romani, nucul 
este un arbore foios, întâlnit 
destul de rar în păduri, 
amestecat printre alţi copaci, dar 
cultivat în livezi, vii, grădini, curţi şi 
pe marginea drumurilor de câmpie. 
Preferă viaţa singuratică şi are nevoie 
de multă lumină. 
Cu o viaţă lungă, de 300-400 
de ani, nucul trăieşte şi se 
dezvoltă bine pe un pământ umed 
permanent, în care apa se găseşte 
uşor, la o adâncime de 4-6 m. 
Răspândit în Europa de SudEst, Asia de Est, Himalaya şi 
China, nucul creşte bine în zonele de 
câmpie, până la 500 m altitudine şi 
produce cantităţi mari de fructeTempe ratura anua lă ag reat ă  este  de  
9 -10
0
C,   în   t imp  ce   ia r na poate supor  ta 
ger ur  i  de  minus  30
0
C.
Rădăcina puternică, adânc înfi ptă în 
pământ, prezintă ramifi caţii laterale lungi 
de până la 14 m.
Tulpina este dreaptă, acoperită cu 
o scoarţă netedă, argintiu-cenuşie şi 
poate ajunge până la 30 m 
înălţime.
Coroana bogată, cu 
ramifi caţii puternice, 
frunzele ovale, cu margini 
netede, de un verde-închis, 
creează toată măreţia şi 
fastul copacului, preţuit pentru 
calităţile sale ornamentale şi 
umbra lui deasă.
Florile, mai puţin atrăgătoare, 
se prezintă sub forma unor 
ciucuri verzui-maronii, ce apar la 
sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai.
Fructele globuloase, mari, prezintă un 
înveliş cărnos, verde, care la maturitate 
crapă şi se desprinde, scoţând la iveală 
nuca, aşa cum e cunoscută de toţi. 
Învelişul lemnos, brăzdat neregulat, 
adăposteşte în interior o sămânţă mare, 
miezul atât de căutat. Acest miez conţine 
foarte puţină apă, dar o cantitate 
foar  te  mare  de  gr ăsimi.  
Bogat   în  vi t amine   (A ,  
B1,  B2,  C,   f  ie r,  calciu 
etc.), miezul de nucă 
poate fi  consumat ca 
atare sau poate fi  folosit 
la prepararea prăjiturilor şi 
mâncărurilor. Din miez se extrage 
un ulei care poate fi  folosit ca aliment, darşi la fabricarea săpunurilor, a uleiurilor pentru 
îngrijirea părului şi pielii şi contra arsurilor solare.
Nucul face pentru prima dată rod la vârsta de 
10 ani. Într-un an, poate produce între 100 şi 
300 kg de nuci.
Lemnul de nuc este foarte rezistent şi 
foarte fi n, fi ind folosit la fabricarea mobilei, 
instrumentelor muzicale, cutiilor de radio, 
ceasurilor de perete, parchetului, jucăriilor. 
Pentru mobila fi nă, este căutat lemnul de 
rădăcină, care dă, prin lustruire, cele mai 
frumoase forme.
Frunzele nucului şi cojile verzi ale nucii sunt 
folosite la vopsirea lânii şi a fi brelor naturale. În 
combinaţie cu alte substanţe, „soluţia” de nuc 
poate colora în bej, cafeniu, maro-roşcat, maro-
închis, verde-măsliniu, verde-închis sau negru.

Ştiaţi că. . .

… unicul soi de nuc din lume, ale cărui fructe au exact forma 
unei inimi, creşte în Japonia?
… cele mai interesante şi mai productive soiuri de nuci din lume 
cresc în munţii Vahş din Rusia? Aici s-au găsit peste o mie de soiuri 
de nuci ale căror fructe cresc în ciorchine. Unii ciorchini au câte 15-
20 de nuci, iar o nucă poate atinge chiar 25 g.
… cel mai bătrân nuc din lume se afl ă în China? O inscripţie amplasată 
sub copac menţionează: „Acest nuc a fost plantat în timpul Dinastiei Shang 
(1600-1066 î.Hr.)”. Copacul are 25,4 m înălţime, o grosime de 15,7 m şi 
umbreşte cu coroana sa o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi.

Ursul brun

–  Hei, Lupă! Ce faci aici? Noi te 
aşteptam la locul de joacă!
–  Salut, prieteni, citesc. Mi-am propus 
să ajung la voi, dar ceea ce citesc 
mi se pare atât de interesant, încât 
nici nu mi-am dat seama cum a 
trecut timpul.
–  Da’, ce citeşti aşa interesant? 
întrebă curios Dani.
–  Hai, staţi să vă spun dacă tot 
aţi venit până aici. 
–  Dar ne şi jucăm după aceea, 
da?
–  Sigur.
–  Mă zoc si eu, nu?
–  Numai dacă eşti cuminte cât timp ne 
povesteşte Lupă.
–  Ei, bine, eu citesc despre ursul 
brun, ursul care trăieşte la noi în ţară, 
în munţii Carpaţi.
–  Da, Buni jice că ulsu nu e bun …
–  Of, n-ai înţeles! Lupă a zis brun, adică 
de culoare maro, se repezi să-i explice 
Dani.
–  Da, ulsul meu e malo, uite!
–  Gata, acum ascultă!
–  Ursul brun, aşa cum vă spuneam, trăieşte la noi în ţară şi este unul 
dintre cele mai mari animale. Are un corp 
lung de peste doi metri şi jumătate, iar coada 
de numai cinci centimetri – practic, nici nu 
se vede. Greutatea poate ajunge la 450 
kg, aproape o jumătate de tonă. Mare, 
nu? 
Dar să vedeţi capul ursului! Pare turtit, 
dacă-l priveşti din faţă, cu urechi mici, dar 
vizibile, cu vârfurile uşor rotunjite. 
Picioarele lui … o, picioarele sunt 
viguroase, groase, iar cele cinci degete 
ale fi ecărui picior sunt prevăzute cu unghii 
deosebit de puternice, lungi şi curbate, care 
nu se retrag în tecile lor.
Are o blană foarte deasă, alcătuită 
din două rânduri de peri, puful şi 
spicul. Culoarea de bază este 
brun-cafenie, cu multe 
variaţii de nuanţe, de 
la roşcat-scorţişoară 
până la brun-închis, 
aproape negru. Unele 
exemplare au pete 
albe la baza gâtului, 
un adevărat guler. 
Botul ursului este 
mic, dar puternic, cu 
maxilare prevăzute 
cu dentiţie omnivoră 
(adică mănâncă şi 
carne, şi vegetale), 
nu de carnivor, cum 
s-ar crede. De fapt, mai ales urşii 
bătrâni, se hrănesc cu carne, ceilalţi se 
mulţumesc cu fructe de pădure şi de livadă, 
seminţe din pădure, ierburi, rădăcini şi tulpini 
subterane suculente, larve, râme, insecte, 
broscuţe, peşti şi, adesea, poţi întâlni urşi în zmeuriş, iar pentru miere sunt în stare 
să se lase înţepaţi de toate albinele. 
Nu pleacă de la stup până nu termină 
toată mierea.
Ursul fuge de om şi nu-l atacă decât 
când e rănit sau când e înfruntat, când 
este deranjat de la pradă sau când 
ursoaica îşi simte puii în pericol.   
Atunci ... se ridică în două labe 
şi-şi aşteaptă duşmanul la o trântă voinicească.Dacă-l caracterizează ceva, atunci 
aceea este răbdarea, judecata. 
Vreau să spun că pe toate le face cu chibzuială.Aşteaptă cu răbdare într-un post 
sigur de observaţie şi nu se repededecât la oaia sau la vita care a rămas 
în urmă sau care se îndepărtează 
de cărare. Apoi o sperie şi-o aleargă 
bine, până ce aceasta cade ostenită 
în labele lui. Nu este lacom, nu 
mănâncă niciodată mai mult decât îi 
trebuie. 
Ursul ia oaia în gură sau la 
subsuoară şi o duce într-un loc sigur 
unde se ospătează.
Cum dă gerul, îşi ascunde nasul 
în blană şi hibernează, adică 
dormitează leneş până dă primăvaraTot atunci, se mai pregăteşte într- un 
fel. La sfârşitul toamnei, la capătul 
tubului digestiv se formează, 
din resturi vegetale, un fel de 
dop, care menţine un echilibru în 
metabolismul animalului în timpul iernii. 
Belşugul de grăsime adunat sub piele 
până la sfârşitul toamnei este un depozit 
care îl ajută să îndure lipsa hranei.
Dacă iarna este mai blândă, 
ursul mai iese din bârlog, dar 
se întoarce repede.
Ursul 
matur nu mai 
poate fi  îmblânzit 
şi nici dresat, 
adică nu poate 
fi  silit să facă ce 
vrea omul. Prin 
fi rea lui e curajos 
sau cel puţin 
nepăsător în faţa 
primejdiei.
Masculii 
trăiesc 
singuratici, 
iar femelele îşi 
păstrează puii lângă ele timp 
de doi ani. 
Puii au capul mare, trupul scurt 
şi gros şi-şi duc viaţa numai într-o joacă,fi ind păziţi cu mare grijă de ursoaică. Ea 
nu-i pierde din ochi nicio clipă, până ce 
nu socoteşte că a venit vremea când 
se pot bizui pe puterea lor. Ursuleţii 
se joacă întocmai ca nişte copii.
Un ursuleţ de abia 500 de grame, 
un boţ de blană care creşte rapid în 
greutate, prin septembrie, la nouă luni, 
se face de 7 până la 10 kg. Puiuţii sunt 
lipsiţi de vedere vreo 4-5 săptămâni, dar 
sunt foarte bine protejaţi de adăpostul 
bine ascuns, pregătit cu grijă de ursoaică  
şi astfel aceasta se dovedeşte o foarte 
bună mămică. Puii cresc repede ... şi vă 
spuneam că după doi ani de educaţie 
pe lângă mama ursoaică sunt 
absolvenţi ai şcolii urseşti şi lăsaţi 
liberi. Nici n-ar avea de ce să 
dureze mai mult perioada de 
educaţie, pentru că durata 
de viaţă a unui urs 
este de 20, poate 
25 de ani. 
–  Mulţumim, 
Lupă, chiar nu 
ştiam multe 
lucruri despre 
urs.
–  Mă bucur ca vi s-au părut 
interesante informaţiile mele, dar acum, 

hai la joacă.