Ursul brun

–  Hei, Lupă! Ce faci aici? Noi te 
aşteptam la locul de joacă!
–  Salut, prieteni, citesc. Mi-am propus 
să ajung la voi, dar ceea ce citesc 
mi se pare atât de interesant, încât 
nici nu mi-am dat seama cum a 
trecut timpul.
–  Da’, ce citeşti aşa interesant? 
întrebă curios Dani.
–  Hai, staţi să vă spun dacă tot 
aţi venit până aici. 
–  Dar ne şi jucăm după aceea, 
da?
–  Sigur.
–  Mă zoc si eu, nu?
–  Numai dacă eşti cuminte cât timp ne 
povesteşte Lupă.
–  Ei, bine, eu citesc despre ursul 
brun, ursul care trăieşte la noi în ţară, 
în munţii Carpaţi.
–  Da, Buni jice că ulsu nu e bun …
–  Of, n-ai înţeles! Lupă a zis brun, adică 
de culoare maro, se repezi să-i explice 
Dani.
–  Da, ulsul meu e malo, uite!
–  Gata, acum ascultă!
–  Ursul brun, aşa cum vă spuneam, trăieşte la noi în ţară şi este unul 
dintre cele mai mari animale. Are un corp 
lung de peste doi metri şi jumătate, iar coada 
de numai cinci centimetri – practic, nici nu 
se vede. Greutatea poate ajunge la 450 
kg, aproape o jumătate de tonă. Mare, 
nu? 
Dar să vedeţi capul ursului! Pare turtit, 
dacă-l priveşti din faţă, cu urechi mici, dar 
vizibile, cu vârfurile uşor rotunjite. 
Picioarele lui … o, picioarele sunt 
viguroase, groase, iar cele cinci degete 
ale fi ecărui picior sunt prevăzute cu unghii 
deosebit de puternice, lungi şi curbate, care 
nu se retrag în tecile lor.
Are o blană foarte deasă, alcătuită 
din două rânduri de peri, puful şi 
spicul. Culoarea de bază este 
brun-cafenie, cu multe 
variaţii de nuanţe, de 
la roşcat-scorţişoară 
până la brun-închis, 
aproape negru. Unele 
exemplare au pete 
albe la baza gâtului, 
un adevărat guler. 
Botul ursului este 
mic, dar puternic, cu 
maxilare prevăzute 
cu dentiţie omnivoră 
(adică mănâncă şi 
carne, şi vegetale), 
nu de carnivor, cum 
s-ar crede. De fapt, mai ales urşii 
bătrâni, se hrănesc cu carne, ceilalţi se 
mulţumesc cu fructe de pădure şi de livadă, 
seminţe din pădure, ierburi, rădăcini şi tulpini 
subterane suculente, larve, râme, insecte, 
broscuţe, peşti şi, adesea, poţi întâlni urşi în zmeuriş, iar pentru miere sunt în stare 
să se lase înţepaţi de toate albinele. 
Nu pleacă de la stup până nu termină 
toată mierea.
Ursul fuge de om şi nu-l atacă decât 
când e rănit sau când e înfruntat, când 
este deranjat de la pradă sau când 
ursoaica îşi simte puii în pericol.   
Atunci ... se ridică în două labe 
şi-şi aşteaptă duşmanul la o trântă voinicească.Dacă-l caracterizează ceva, atunci 
aceea este răbdarea, judecata. 
Vreau să spun că pe toate le face cu chibzuială.Aşteaptă cu răbdare într-un post 
sigur de observaţie şi nu se repededecât la oaia sau la vita care a rămas 
în urmă sau care se îndepărtează 
de cărare. Apoi o sperie şi-o aleargă 
bine, până ce aceasta cade ostenită 
în labele lui. Nu este lacom, nu 
mănâncă niciodată mai mult decât îi 
trebuie. 
Ursul ia oaia în gură sau la 
subsuoară şi o duce într-un loc sigur 
unde se ospătează.
Cum dă gerul, îşi ascunde nasul 
în blană şi hibernează, adică 
dormitează leneş până dă primăvaraTot atunci, se mai pregăteşte într- un 
fel. La sfârşitul toamnei, la capătul 
tubului digestiv se formează, 
din resturi vegetale, un fel de 
dop, care menţine un echilibru în 
metabolismul animalului în timpul iernii. 
Belşugul de grăsime adunat sub piele 
până la sfârşitul toamnei este un depozit 
care îl ajută să îndure lipsa hranei.
Dacă iarna este mai blândă, 
ursul mai iese din bârlog, dar 
se întoarce repede.
Ursul 
matur nu mai 
poate fi  îmblânzit 
şi nici dresat, 
adică nu poate 
fi  silit să facă ce 
vrea omul. Prin 
fi rea lui e curajos 
sau cel puţin 
nepăsător în faţa 
primejdiei.
Masculii 
trăiesc 
singuratici, 
iar femelele îşi 
păstrează puii lângă ele timp 
de doi ani. 
Puii au capul mare, trupul scurt 
şi gros şi-şi duc viaţa numai într-o joacă,fi ind păziţi cu mare grijă de ursoaică. Ea 
nu-i pierde din ochi nicio clipă, până ce 
nu socoteşte că a venit vremea când 
se pot bizui pe puterea lor. Ursuleţii 
se joacă întocmai ca nişte copii.
Un ursuleţ de abia 500 de grame, 
un boţ de blană care creşte rapid în 
greutate, prin septembrie, la nouă luni, 
se face de 7 până la 10 kg. Puiuţii sunt 
lipsiţi de vedere vreo 4-5 săptămâni, dar 
sunt foarte bine protejaţi de adăpostul 
bine ascuns, pregătit cu grijă de ursoaică  
şi astfel aceasta se dovedeşte o foarte 
bună mămică. Puii cresc repede ... şi vă 
spuneam că după doi ani de educaţie 
pe lângă mama ursoaică sunt 
absolvenţi ai şcolii urseşti şi lăsaţi 
liberi. Nici n-ar avea de ce să 
dureze mai mult perioada de 
educaţie, pentru că durata 
de viaţă a unui urs 
este de 20, poate 
25 de ani. 
–  Mulţumim, 
Lupă, chiar nu 
ştiam multe 
lucruri despre 
urs.
–  Mă bucur ca vi s-au părut 
interesante informaţiile mele, dar acum, 

hai la joacă.